Muzeul Județean Buzău demarează un proiect dedicat publicului său online prin care va prezenta lunar informații istorice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Rubrica lunară „Știri din vremea războiului” va reda informații despre evenimentele care au avut loc în zona Buzăului și în țară, evidențiind aspecte din viața privată, socială, economică, militară, școlară, sanitară etc. Rubrica urmărește să difuzeze informații diverse în vederea creșterii interesului publicului pentru cunoașterea istoriei contemporane, locală și națională.

Episodul al IV-lea

Lagărul de la Liceul „B. P. Hasdeu”
(iulie 1941 – martie 1942)

 

În perioada celui de-al Doilea Răboi Mondial, comunitatea evreiască s-a confruntat cu teroarea legionară (septembrie 1940 – ianuarie 1941), procesul de românizare, teroarea regimului antonescian impus după intrarea României în războiul antisovietic, propaganda axată pe tema iudeo-comunismului, psihoza antievreiască, regimul de ostatici, purtarea stelei galbene, deportările în Transnistria, munca obligatorie ş.a..

Conform recensământului din 1930, erau înregistrați la Buzău 1615 evrei, aceștia reprezentând 4,4% din populația orașului și 0,5 %  din cea a județului, fiind a doua etnie minoritară după țigani. Din punct de vedere confesional, mozaicii ocupau poziția secundă după majoritarii ortodocși. După instaurarea Statului Național-Legionar, numărul evreilor buzoieni ajunge la 1100 (mulți alegând să plece în alte localități), scăzând apoi progresiv din cauze naturale. Din punct de vedere profesional, în 1941, 41,7% erau comercianți, 21% funcționari, 8% în domeniul confecțiilor și 29,3% mici meseriași. Aproape 98% dintre bărbații evrei și aprox. 93% dintre evreicele buzoience aveau cel puțin studii primare. La 1941, Comunitatea evreiască buzoiană avea 2 rabini, 3 ingineri, 3 dentiști, 2 farmaciști, 2 institutori, 4 avocați, 8 medici și 9 contabili.

Urmare ordinelor Ministerului Afacerilor Interne  Nr. 4599 din 30 iunie 1941 şi 19935 din 16 octombrie 1941, s-a dispus înfiinţarea lagărelor cu ostateci evrei în unele oraşe reşedinţe din ţară, printre care și Buzău.

În data de 7 iulie 1941, Poliția orașului Buzău a primit ordinul generalului Ion Antonescu care dispunea luarea unor măsuri de o gravitate excepțională: „În toate oraşele cu populaţie evreească numeroasă circulaţia evreilor pe străzi va fi oprită începând de la ora 13 şi până dimineaţa la ora 7. În acest interval de timp, evreii vor fi grupaţi pe cartiere şi adunaţi în anumite clădiri mai mari, sub pază, pentru a se putea supraveghea şi sancţiona imediat orice încercare de tulburare.... În acelaşi timp se vor lua ostateci dintre conducătorii cunoscuţi ai evreilor, comuniştilor precum şi dintre regionalii comunişti care vor fi împuşcaţi imediat ce se va produce un act de rebeliune sau terorism”.

Astfel, în Buzău au fost internaţi în lagărul înfiinţat la Li­ceul „B.P. Hasdeu” toţi evreii, bărbaţi activi din localitate. Bănuiţi de propagandă comunistă, evreii buzoieni au fost închişi în opt săli de clasă. Liceul a stat în tot timpul funcţionării lagărului sub pază militară.

361 de persoane de sex masculin cu vârste între 18 - 60 de ani au fost supuşi unui regim aspru de supraveghere. Dintre aceştia au fost luaţi 15 ostatici care au fost internaţi în casa Sebastian Eskenazy din  strada Voicescu, nr. 7. Printre ei se aflau rabinul Simion Bercovici, doi cantori, reprezentanţi ai comunităţii şi cei mai bogaţi comercianţi evrei din oraş. Asupra lor plana pedeapsa prin împuşcare în cazul în care cel puţin un evreu închis ori vreun membru din familiile celor închişi manifesta vreun semn de ostilitate. Situaţia era de o gravitate excepţională. În luna august 1941, din cei 374 de evrei internaţi, 250 se aflau la lucru în detaşamente de muncă obligatorie pentru îndiguirea râu­lui Buzău în localitatea Făurei (judeţul Brăila), iar 124 erau închişi şi lucrau în lagăr pentru necesităţile spitalului din Buzău.

În data de 30 martie 1942 lagărul local de ostateci evrei a fost desființat.

Fotografie preluată din Alex Antoniu, Albumul general al României, București, 1901-1904.

(imaginea clădirii din 1891)

Episodul al III-lea

 

 

În anii dramatici ai războiului, fenomenul creșterii prețurilor produselor și serviciilor a generat o reducere cu 50% a capacității de achiziție a fiecărei familii. Acest fenomen e regăsit în documentele epocii sub expresia „scumpirea vieții”. Mai mult, se înregistra o criză fără precedent de îmbrăcăminte și, mai ales, de încălțăminte.

Iarna, în mediul școlar, se punea problema prelungirii vacanței din rațiunea economiei de combustibil în sălile de clasă, a lipsei posibilităților de deplasare a elevilor, dar mai ales a lipsei acute de încălțăminte. Cantități mari de piei de animale, până la 85%, erau rechiziționate/cumpărate de armată pentru reconstituirea rezervelor pierdute pe front. Astfel, criza pieilor de animale - bovine, cabaline, porcine, caprine -  a generat o scumpire spectaculoasă a acestor produse, comerțul la „negru” înregistrând cote alarmante (talpa se cumpăra „pe sub mână” cu 3000-4000 lei kg). O pereche de pantofi ajungea la suma de 16.000 lei (1942), o pereche de ghete la 20-30.000 lei (1944) în timp ce, spre exemplu, salariul unui învățător era de 8.000 de lei.

În mediul rural, elevii veneau cel mai adesea desculți în sezonul cald, iar în sezonul rece, frecvența școlară era extrem de redusă. Copiilor li se confecționau opinci din piele de câine ori saboți din lemn care deveneau foarte zgomotoși în sălile de clasă.

În mediul urban, raritatea încălțămintei a generat o ridicare spectaculoasă a prețurilor, ajungându-se ca aceasta să fie produsă din surogate (semifabricate), cu talpă de lemn, sfoară, plută ori să fie distribuită pe bonuri, mai ales funcționarilor. Trei perechi de opinci echivalau cu 4 m3 de lemne sau prețul unei vite.

Nevoile populației de 14 milioane de locuitori erau greu de satisfăcut cu doar 600.000 de perechi de încălțăminte (aproximativ 23% din producția anului 1939), astfel încât, de Crăciun, în 1944, li s-a dat voie țăranilor să își păstreze pielea porcului din gospodărie pentru a-și confecționa opinci. Pentru armată se fabricau 80.000 de perechi de opinci pe lună (aproximativ 1 milion pe an), cam aceeași cantitate și pentru restul populației.

Episodul al II-lea

 

 

Chihlimbarul este o răşină fosilizată de-a lungul a zeci de milioane de ani. Rășina a fost produsă de unele specii de pin (Pinus Succiniferia) și prezintă o varitate de culori: de la galben ca mierea, la brun-roşcat sau verde-negru.

Începând cu anul 1920, în comuna Colți, județul Buzău, s-a început exploatarea organizată a chihlimbarului, producția medie la un metru de galerie fiind de aproximativ 500 grame. În epocă, prețul chihlimbarului era de 3000 lei/kg. Timp de 10 ani, la Colți, s-au extras în mod sistematizat aproximativ 2000 kg de chihlimbar. În comună exista, de asemenea, și un atelier de prelucrare și șlefuire a chihlimbarului unde lucrau mai mulţi săteni, sub coordonarea inginerului Dumitru Grigorescu, concesionarul terenurilor ambrifere din judeţul Buzău.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Ministrul Afacerilor Străine și Ministrul Propagandei Naționale, a achiziționat o serie de obiecte de chihlimbar și alte produse etnografice românești (covoare țărănești, costume populare, broderii etc) în vederea oferirii lor în scopuri propagandistice și de curtoazie unor înalți demnitari naziști precum Joachim von Ribbentrop (diplomat), mareșalul Wilhelm Keitel (comandant al comandamentului suprem al armatei Germaniei naziste), Hermann Göring (comandantul aviației militare Luftwaffe), Joseph Göebbels (ministrul propagandei) și alții.

În ianuarie 1943, cu ocazia împlinirii a 50 de ani, feldmareșalului Göring i s-a oferit, printre altele, și un port-țigaret de chihlimbar românesc (rumanit).

Episodul I

Intrarea României în război (22 iunie 1941) a generat problema răniților și a organizării spitalelor, mai mult de jumătate dintre ele instalându-se în localuri de școală (din cele 22.000 de paturi, 11.600 se găseau în școli). Această situație punea la grea încercare planificarea activității școlare, care era deja bulversată de starea de război, din cauza predilecției autorităților militare de a instala spitale în localurile de școală, mai ales că războiul genera 1000 de răniți pe zi la Odessa.

În 1 septembrie 1941 erau amenajate spitale ZI (zona interioară) în toată țara. Pe lângă spitalele deja existente au fost rechiziționate sedii de școli și licee. Astfel, în orașul Râmnicu Sărat funcționa la Liceul Regele Ferdinand  (în prezent, Colegiul Național Al. Vlahuță) un spital cu 620 de paturi, al doilea din țară în ceea ce privește capacitatea, după spitalul Sf. Spiridon din Iași (694 paturi).

La Buzău funcționau următoarele:

  • Spitalul militar cu 120 de paturi;
  • Liceul de fete „dr. C. Angelescu” cu 280 de paturi (astăzi Colegiul Național „Mihai Eminescu”);
  • Seminarul Teologic - 294 paturi;
  • Școala Normală de fete cu 620 de paturi (astăzi Muzeul Județean Buzău);
  • Spitalul Gârlași „Maria Minculeasa” – 273 paturi.

În total, la Buzău erau pregătite 1587 de paturi pentru răniții de pe frontul din Est.

© 2019 Muzeul Județean Buzău